<<E randul meu. Ma opresc. Ezit. Ochii lui ma incurajeaza sa merg inainte. El intinde mana catre sacul meu si mi-l ia. “Nu poti trai cu asa ceva”, imi explica. “Nu ai fost creata pentru asa ceva.” Cu capul plecat, el goleste rusinea mea peste umerii sai. Apoi, privind catre cer, cu ochii scaldati in lacrimi, el striga: “Imi pare rau!”.
<<Imi ridic capul. Ce vrea sa spuna?
“Da-mi-l mie. Maine. La groapa de gunoi. Mi-l vei aduce?” El sterge, cu degetele sale, o dara umeda de murdarie de pe obrazul meu si se ridica. “Vineri. La groapa de gunoi.”
<<In ziua aceea, am vazut pe maginea trotuarului o banca goala. M-am trantit pe ea si mi-am aruncat sacul negru de plastic la picioare, sprijinindu-l intre glezne. Stateam cu coatele pe genunchi si cu obrajii in palme, privind tinta trotuarul.
Imi place sa calatoresc. Oricand si oriunde. Visam adesea ca, atunci cand voi avea muuuulti bani, cu o mare parte din ei sa-mi cumpar bilete de calatorie “te miri pe unde” in aceasta lume, despre care cred cu tarie ca merita de vazut bucatica cu bucatica.
Intr-unul dintre momentele de varf ale Noului Testament, Ioan ne spuna ca Isus a plans la mormantul prietenului sau, Lazar. Fiul lui Dumnezeu, care stia ca il va invia din morti pe prietenul Sau, a trebuit totusi sa simta durerea pierderii. Isus intelege ceea ce simtim atunci cand am pierdut ceva.
Multi psihologi spun ca stagiile durerii se intind pe cel putin doi ani, atunci cand este vorba de o pierdere importanta. Si cei mai multi dintre noi, cei care ne luptam cu dependenta, am suferit importante pierderi.
O definitie foarte cunoscuta a nebuniei este sa continuam sa facem mereu si mereu aceleasi lucruri si sa asteptam ca rezultatele sa fie diferite. Nebunia noastra, a codependentilor, este ca nu renuntam la a controla comportamentul altor persoane si de fiecare data speram ca “de data asta va fi diferit”. Si nu este diferit.
Un blog “deandoaselea”
