din “Cartea cea mare a Alcoolicilor Anonimi”
Foarte putini dintre noi am fost dispusi sa admitem ca eram cu adevarat alcoolici. Nimanui nu-i face placere sa se considere mental si fizic diferit de semenii sai.
In toata lupta pe care o ducem cu alcoolismului celui drag, singurul lucru care ne intereseaza este felul in care noi putem interveni in controlul consumului sau. Ne dorim ca acesta – consumul – sa inceteze, sau macar fie tinut sub control. Facem si spunem toate lucrurile care ne trec prin minte. Apoi le reluam, in speranta desarta ca – macar de data asta – se va schimba ceva. Si, nimic nu schimba. Ne simtim prinsi intr-o capcana, captivi in haosul creat de consumul alcoolicului si de raspunsurile pe care i le dam.
Vreau sa ne facem un cadou special in aceasta zi speciala. Am “desprafosat” una dintre cartile mele preferate ale poetului meu preferat. Si am re-gasit in ea urmatoarea poezie:
Recuperarea nu are de-a face cu a demonstra ca avem dreptate; ea ne permite noua sa fim cine suntem si sa-i acceptam pe ceilalti asa cum sunt.
Acest concept poate fi foarte greu de inteles pentru aceia dintre noi care am functionat multa vreme intr-un sistem in care cantarul justitie atarna doar intre “corect” si “incorect”.
Suntem responsabili pentru noi insine din punct de vedere financiar.
Gandul de a ne asuma responsbilitatea pentru propria noastra viata, din punct de vedere financiar ne sperie si chiar ne inspaimanta uneori. Pentru multe dintre noi, dependenta de veniturile partenerului a facut, pentru foarte multa vreme, parte din intelegerea noastra mutuala.
Sunt un alcoolic. Am nevoie de ajutor.
Daca imi permiti sa te mint, acceptand miciuna mea ca adevar, ma incurajezi sa mint. Adevarul poate fi dureros, dar scoate-l la iveala.
Daca ma lasi sa fiu istet, ma inveti sa-mi evit responsabilitatile si, in acealsi timp, sa nu mai am respect fata de tine.
Un blog “deandoaselea”
