Imi reaminteam mereu ca sotul meu este o fiinta umana, o persoana demna de respect. Nu a fost usor sa lupt cu tumultul care exista in sufletul meu, dar atat cat puterile m-au tinut, am tinut cont de faptul ca merita sa fie respectat.

Desi i-am strigat  de nenumarate ori, cu toata puterea fiintei mele, cat de tare ma doare ceea ce vad, cat de folosita ma simt, niciodata nu l-am insultat, folosind acele cuvinte care sa puna o eticheta definitiva pe fruntea lui. Il priveam ca pe un om bolnav, care are nevoie de ajutor, desi incapatanarea lui ma scotea din minti. Furia care ma cuprindea se revarsa in cani si pahare sparte, in sticle de bautura trantite si deformate.

Am separat in mintea mea alcoolul de sotul meu. Toate cuvintele nepotrivite care-mi veneau pe buze in momentele de furie la aruncam asupra bauturii, pe care o asemuisem unei dusmance care a venit in casa mea sa-mi fure barbatul cu tot ce insemna el si cu tot ce ar fi trebuit sa primesc eu de la el.

Nu am permis nimanui sa-l eticheteze in vreun fel si nu am permis nimanui ca, macar in prezenta mea, sa-l priveasca sau sa-l trateze sub nivelul lor. Refularile verbale mi le-am permis doar in prezenta celui mai bun prieten al nostru, stiind ca ele vor mai descarca doar din preaplinul emotional, fara a schimba iubirea pe care el o are pentru sotul meu.

Am inteles ca insultele nu-l vor ajuta vreodata. Ca daca-mi doresc ca sotul meu sa ajunga in punctul in care va cere ajutor, denigrarile nu-l vor ajuta. Mi-am dorit din toata inima sa inteleaga ca este iubit si dorit, asa cum nu a mai fost, in speranta ca acest lucru il va ajuta sa-si gaseasca o motivatie puternica pentru o alta viata.

Be Sociable, Share!

•