Stiu cum e … pentru ca si eu aveam un permanent sentiment de vinovatie. Ma simteam vinovata si responsabila pentru fiecare moment in care sotul meu consuma alcool… Aveam tendinta de a-l proteja si de a-l feri de probleme, in speranta ca asta il va duce in situatia in care nu ar mai fi avut nevoie sa bea. Asa am ajuns sa ma ocup de toate treburile casei, de cumparaturi si plata facturilor, sperand ca protejandu-l nu vor mai fi motive sa consume alcool. Ma simteam responsabila pentru casnicia mea mult mai mult decat ar fi trebuit sa se intample in alte conditii. Si asta ma consuma foarte tare si fizic si emotional. De fapt, adevarul arata asa:
“In faza timpurie a procesului de dependenta, alcoolicul trece de la anticipare la preocuparea de a bea. El nu mai tanjeste doar dupa bautura, ci se gandeste la ea in majoritatea timpului. Energiile lui mentale si emotionale sunt redirectionate catre protejarea dreptului de a bea si catre lupta de a supravietui cu un respect de sine aflat in declin…
Pe masura ce dependenta alcoolicului progreseaza, nevoia lui dupa alcool creste. El incepe sa bea tot mai frecvent si sa isi planifice ziua in jurul reprizelor de bautura. Deseori isi ascunde sticlele acasa sau la serviciu si devine iritat atunci cand schimbari neprevazute in program ii intarzie consumul de alcool…
…Alcoolicul are o abilitate stranie de a-i convinge pe altii ca sunt responsabili pentru faptul ca el bea, iar cei mai vulnerabili la acuzatiile lui sunt membrii familiei. Impinsi la limita suportabilului de catre comportamentul imprevizibil al alcoolicilor, multi parteneri de viata cauta ajutor psihiatric – pentru ei insisi. Sotia unui alcoolic primea ingrijire medicala de cateva saptamani la o clinica de boli nervoase cu tratament ambulatoriu, inainte ca medicii sa isi dea seama ca ajunsese acolo pentru ca sotul ei o convisese ca e nebuna.”
din:” Murind pentru o inghititura” de Anderson Spickard Jr., MD & Barbara R. Thompson
Un blog “deandoaselea”
Vinovatia ucide lent… Vinovatia roade zilnic din respectul pe care ni-l purtam (si trebuie sa ni-l purtam!), roade din imaginea de sine, ne roade nervii si incet ne paralizeaza, pt ca nu ne mai simtim vrednici, ne este teama chiar sa fim noi insine si nu credem ca meritam ceva bun sa ni se intample. Si uite asa ne legumizam social, avem asteptari sub nivelul nostru de performanta si calitatile se flascizeaza prin neintrebuintare. Ajungem sa ne inchidem intr-un cerc de cunostinte care ne accepta asa cum suntem, acolo unde ne putem exprima parerile si punctele de vedere fara sa avem teama de a fi judecati… Sau oricum, judecata lor e indulgenta.
Insa nu suntem vinovati si nici responsabili de faptele, slabiciunile, greselile celorlalti, doar de propriile noastre atitudini, gesturi, actiuni. Dar suntem, da, responsabili de consecintele in-actiunii noastre (si ce bine te opreste vinovatia de a actiona!!!), de lipsa noastra totala de atitudine sau de atitudini deficitare. Nu, partenerul/a nu bea din cauza noastra, dar bea si pentru ca noi il/o lasam. Daca nu stii ce sa faci, roga-te. Si poate vei stii, sau poate nu va mai trebui sa faci nimic deosebit, dar fa ceva. A nu face nimic te face ceva: complice. Daca ceea ce vei face e inspirat de Sus, va conta. Pt ca numai bunul Dumnezeu il mai poate scapa pe dependent. Cu sau fara tine…