Odata ce am luat decizia de a ramane, nu m-am mai uitat inapoi. Am hotarat sa merg pana la capat, crezand cu putere in salvarea sotului meu. Am avut dese momente de cadere emotionala, momente in care ma gandeam cat este de dureros totul, momente in care am pus mana pe geamantan, strigandu-i sotului meu ca plec. Ele nu durau mult, pentru ca dincolo de aceste revolte emotionale, decizia mea constienta si voluntara a fost sa raman.
In acele clipe, cu mana pe geamantan fiind, in timp ce impachetam lucruri, imi aduceam aminte de momentele speciale, in care sotul meu m-a cucerit. Privirea lui si bucuria din ochii lui din ziua in care m-am mutat in apartament, nu o mai vazusem in ochii nimanui inainte. Emotia pe care o avea, cautandu-mi umerase prin casa. Gulasul pe care-l pregatise pentru mine. “Cantecul” strigat in bucatarie, la chitara dezacordata si numai in 3 corzi : “Simona, ce cauti tu in viata mea…”. Si acum, cand scriu aceste randuri, zambesc cu sufletul in flacari. Si atunci, zimbeam cu sufletul in flacari la amintirea acelor momente, si a altora … si despachetam.
Oricat a fost de greu, am hotarat sa merg inainte. Am citit, am cautat sa inteleg, sa inteleg ce am eu de facut, ce se intampla cu sotul meu, cu noi.
Nu mai puteam asculta de nici o voce care-mi spunea ca s-ar putea ca sotul meu sa nu fie vindecat niciodata. Ca s-ar putea ca el sa nu ceara ajutor niciodata. Ca daca voi decide sa plec, voi fi indreptatita. Astfel de cuvinte se izbeau de craniul meu, le auzeam precum nucile izbite de perete, dar nu le lasam sa treaca dincolo, in mintea si sufletul meu. Refuzam ideea ca sotul meu va trebui sa atinga fundul prapastiei pentru ca sa ajunga sa recunoasca ca are nevoie de ajutor. Cadeam si ma ridicam incapatanata si cu credinta ca sotul meu va fi salvat.
Un blog “deandoaselea”
„Cele mai importante lucruri in lume au fost realizate de oameni care au continuat sa incerce chiar si cand se parea ca nu mai este nici o speranta.”
Asta in primul rand. Apoi, stii, nu cred ca atunci cand renunti realizezi ceva, nici pentru tine, nici pentru celalalt. Asta pentru ca celalalt primeste un motiv in plus sa bea, iar tu… iar tu nu ramai decat cu esecul, cu gustul amar dat de faptul ca iubirea ta, intelepciunea, credinta, stradania ta de pana acum nu au reusit sa faca nimic. Vei fi mai fericit in alta relatie, atunci cand, cu siguranta, vei da de greu? Ce-ti vei spune atunci? Ca esti omul rezonabil care face totul pana cand da de o limita insurmontabila? Exact aceasta gandire, a infinitului limitat de imposibil te va opri sa iti primesti darurile Lui Dumnezeu, care, apropo, nu te considera un handicapat care nu stie sa isi curete fructul de coaja, curatandu-l El pentru tine, ci un copil destept si intelept, prin El, care are nevoie sa invete gustul reusitei prin lupta… Unele mai mari, altele mai mici, dar toate cu folos. Sau te vei simti cumva mai linistit/a singur/a daca vei fugi de provocari si obstacole? Mereu te vei gandi ca nu ai facut totul, ca ai renuntat „prea repede”, ca poate dincolo cu un pas era izbavirea…
Just keep going! Everytime!
Ai perfecta dreptate … nu cred ca m-as mai fi putut privi in oglinda daca as fi renuntat … Acum, cand ma uit la sotul meu, ii multumesc lui Dumnezeu pentru ca m-a ridicat de fiecare data, si m-a ajutat sa mai fac inca un pas, si inca unul, si inca unul … Si a meritat totul, si pentru omul care am devenit. Caracterul se formeaza in batalii, nu in vremuri de pace. Orice lupta pe care o ducem, este folosita de Dumnezeu pentru a ne remodela … Am simtit de multe ori epuizarea … deznadejdea … durerea … Sunt emotii firesti … Dar conteaza ce se afla dincolo de ele: decizia de a merge pana la capat !